Vă scriu nu doar o poezie,
Doresc să fac o mărturie,
Cum am fost cândva și eu,
Ca bietul, orbul Bartimeu.

Vederea-ncet mi se topea
Ca mucul unei lumânări,
Vedeam cu greu și mă durea,
Mă cufundam în disperări.

Apoi a trebuit să plec
Din școala unde studiam,
Ca mai apoi și eu să trec,
Prin valea plângerii, plângeam.

Eram într-un spital la pat,
Cu trupul de dureri străpuns.
Eram într-un spital, uitat,
Dar nu și de Isus.

Aveam un chin, era prea greu,
Durerea mă strivea,
Mai greu era păcatul meu
Și boala înainta.

Atunci, din răsputeri și eu,
În noaptea neagră am strigat,
Ca bietul orbul Bartimeu,
Către Isus și l-am rugat. :

„Isuse, iartă-mă, te rog!
Ascultă, rugăciunea mea,
Mă doare adânc și nu mai pot,
Revarsă-Ți, mila Ta!

O Doamne, ești aici, eu știu,
Demult mă tot privești,
Mă pocăiesc, la tine vin,
Te rog să mă primești.

Isuse, te mai rog ceva,
Atinge-Te de mine,
Tu știi ce am, durerea mea,
Sunt ochii mei Stăpâne.”

Și Domnul mi-a răspuns îndat',
Cu dragostea Sa mare,
Întâi, păcatul mi-a iertat,
Mi-a dăruit salvare.

De ochii mei El s-a atins,
Cu Mâna Sa cu îndurare
Și boala-n trupu-mi a învins,
Oprind a mea strigare.

De-atunci, la toți eu le vestesc,
Cum Domnul m-a iertat.
Cum Isus medicul ceresc,
Cu drag m-a vindecat.

De-atunci, cu Tine mai chemat,
O Doamne-ntotdeauna,
De-atunci, sunt orbul vindecat,
Îți mulțumesc întruna.
Amin.

13.3. 2010.